De la Om la Tablă și la Pom; gândurile unui om simplu

Nu știm când ne naștem. Habar nu avem că venim pe lume. De fapt ce se petrece exact atunci și anume cum? Ce rămâne după ce omul moare? Ce se duce și anume unde? Că rămâne o carcasă… asta e realitatea pe care noi, rămași aici, o vedem.

Corpul omului plecat este la fel cu o bucată de tablă. Și atunci întreb: ce e un pom? Dar pisica? Aveți pisică? Ea, draga de ea, ea ce ființă este?

E din ce în ce mai clar că ne rostogolim pe planetă. Unii spun că ne-am aflat aici mereu, sub o formă sau alta. Doar că nu face nimeni posibilă înlănțurirea. Nu știu dacă înțelegeți ce vreau să spun. Nu-mi pasă. Vorbesc zilnic pisicii și Missy nu dă semne că ar înțelege ceva. Aș spune “ba dimpotrivă”, dar asta îmi dărâmă mie construcția logică.

Au existat în istorie (oare e istorie sau un posibil viitor?) oameni care să zicem au auzit că după o existență vine alta și s-au sinucis ei repede să vadă ce urmează. Au văzut pe supărare, n-are să vadă nimeni niciodată ce urmează. Trăim clipa. Simțim ce trăim. Nu ce a fost, nu ce va fi.

Înțelege cineva embrionul cum se transfomă în omul care va fi să fie? Cum devine sprermatozoidul ăla zglobiu omul de știință de peste 50 de ani sau scamatorul de peste 20? Care e miracolul acelei transformări?

Pe urmă mai sunt câteva miracole, un pic mai greu de înțeles. Ce facem când dormim? Ce visăm, sau de ce unii da și alții nu?

E oare posibil să vobim despre duhuri care zac, sunt captive în fiecare dintre noi și când vine sorocul ele doar se eliberează și apoi… pleacă mai departe? Să-și caute anume o altă gazdă? Păi atuncea câte suflete din astea ar umbla libere prin cosmos și de ce populația lumii crește de la un deceniu la altul după ce, vreme de secole, a fost când mai mare, când mai mică…

Și dacă cel care trece dincolo în 2018 renaște în 3754? Că dimensiunea asta (multi)anuală o avem noi acum. Dar dacă nu e ceea ce pare? Cum să fie universul infinit și hop țop numa noi singuri în galaxie? Și zice că-s mai multe galaxii… Așadar, dacă cel care trece în 2018 renaște undeva prin o mie două sute și ceva să vadă acolo ce a fost, fără ca asta să-i folosească de fapt la nimic? Pen’că se va transforma pe urmă în pisică și asta a fost…

Memoria este un apanaj al actualității. Nu poți să ți minte ceva ce n-ai aflat niciodată.

Șah mat. Iubiți animalele. Cine știe cine a fost înainte cățelul din curtea dvs… Sau poate faceți supa aia de cocoș mai repede; ajutați un suflet să se transforme în altceva, chiar dacă el acuma nici nu știe că acel altceva există.

Și mă gândeam că sufletul nu îmbătrânește, că numai carcasa omului face asta dar nu e așa. Copilul inițial nu înțelege nimic, sau poate doar nu poate să exprime, de acord, dar nici nu înțelege la 2 ani trăirile celor de 42. Asta e destul de clar. Iar înțelepciunea vine odată cu trecere timpuilui fizic, deci îmbătrânește și ea…

Vă rog să mă credeți că în acest moment, Missy a pus 2 lăbuțe pe picior voind să vadă ce face eu acolo cu cele două lăbuțe ale mele… Păcat că nu pot să fac o poză. Și poate că nici nu merită. Nu se cade. Ce-o fi om vedea, fără să aflăm, însă, niciodată. Dar a  revenit apoi, cerându-mi parcă să fac fotografia. Deci vedeți? Cine înțelege mai bine pe cine???

PS: Și dacă tocmai noi toți am fi Dumnezeu? Dacă El ne trimite pe fiecare (om, pisică, iepure sau poate chiar floare, gânganie…) trimite pe toți cu câte o misiune despre care habar nu avem și atunci când am îndeplinit-o, ne cheamă, de fapt, la raport? Hm? Cum ar fi să fie așa? 😉

Semnează acest Radu Micu; or mai fi fost și alții? Sau vor mai fi fost cândva?